Paulo Coelho - Unsprezece Minute

Aceea Maria nu înceta sã astepte ziua cand Fãt-Frumosul ei avea sã soseascã pe neasteptate, sã-i rãpeascã inima si sã plece cu ea spre a cuceri lumea.Cum însã Fãt-Frumos nu apãrea, nu-i rãmînea decît sã viseze. S-a îndrãgostit prima oarã la unsprezece ani, în timp ce mergea pe jos de acasã la scoala primarã din localitate. În prima zi de clasã, îsi dãdu seama cã nu era singurã pe drum: împreunã cu ea mergea un strengar ce locuia prin vecini si urma scoala dupã acelasi orar. Cei doi nu schimbaserã nici o vorbã, dar Maria începu sã observe cã cea mai plãcutã parte a zilei erau pentru ea tocmai clipele de pe strada plinã de praf, obosealã, cu soarele la zenit, cand bãiatul pãsea grãbit, iar ea abia îsi mai trãgea sufletul în efortul de a se tine dupã el.

Rãmãsese împietritã de spaimã cand îl vãzuse înaintînd spre ea, îi era teamã sã nu afle cît de mult îl iubea, cate sperante îsi punea în el, cum visa sã-l ia de manã, sã treacã prin fata portii scolii si sã meargã în continuare pe stradã pînã la capãtul ei, Asteptã urmãtoarea ocazie si noaptea aceea — ca si noptile care urmaserã — îsi imaginã droaia de rãspunsuri pe care avea sã i le dea pînã cand avea sã gãseascã o modalitate sigurã de-a începe o poveste care sã nu se mai sfîrseascã niciodatã.Dar altã ocazie n-a mai existat; desi continuaserã sã meargã împreunã la scoalã, uneori Maria în fata lui, tinînd în mîna dreaptã un creion, alteori mergînd în urma lui, ca sã-l poatã contempla cu duiosie — el nu i-a mai adresat nici un cuvînt si ea a trebuit sã se multumeascã a-l iubi si a suferi în tãcere pînã la finele anului scolar.Cu absenta bãiatului tot nu izbutea sã se obisnuiascã si nu contenea sã-si reproseze comportamentul stupid de care fãcuse dovadã fugind tocmai de ceea ce dorea mai aprins. Cu o zi înaintea primei zile de scoalã, se duse la singura bisericã din oras si jurã în fata imaginii Sfîntului Anton cã avea sã ia initiativa ca sã intre în vorbã cu bãiatul.A doua zi, se aranjã cît mai bine cu putintã, îmbrãcîndu-se într-o rochie pe care mama i-o cususe anume pentru ocazia aceea, si plecã — multumind lui Dumnezeu cã în sfîrsit se terminase vacanta. Dar bãiatul nu-si fãcu aparitia. si astfel trecu încã o sãptãmînã chinuitoare, pînã ce aflã, de la niste colege, cã se mutase din oras.În clipa aceea, Maria învãtã cã unele lucruri se pierd pentru totdeauna. Mai învãtã si cã exista un loc numit „departe”, cã lumea era vastã, tîrgul ei era mic, iar persoanele cele mai deosebite plecau pînã la urmã. I-ar fi plãcut si ei sã poatã pleca, dar era încã foarte tînãrã; si totusi, privind strãzile prãfuite ale orãselului unde locuia, hotãrî cã într-o bunã zi o va lua pe urmele bãiatului. Suferi o vreme, încercînd zadarnic sã dea de urma bãiatului, dar nimeni nu stia unde se mutaserã pãrinþii lui. Atunci, Maria începu sã considere lumea prea mare, dragostea ca pe ceva foarte primejdios, iar pe Fecioarã drept o sfîntã care sãlãsluia într-un cer depãrtat si nu lua seama la rugãciunile copiilor.

Cand ne întîlnim cu cineva si ne îndrãgostim, avem impresia cã întreg universul este de acord; azi am vãzut cã asa ceva s-a petrecut cu apusul de soare. Cu toate acestea, dacã ceva e gresit, nimic nu rãmane! Nici starcii, nici muzica din depãrtare, nici savoarea buzelor lui. Cum de poate dispãrea atît de repede frumusetea care se afla acolo acum cîteva minute?

Viata este foarte rapidã; îi face pe oameni sã treacã de la cer la infern în cîteva secunde.